colonel anatol munteanu despre razboiul de la nistru / sa citim si sa vedem adevarul


“PRINCIPALA CAUZA A PIERDERII RAZBOIULUI A FOST TRADAREA SI INCOMPETENTA  “

Interviu cu colonelul (r) dr. Anatol Munteanu, combatant al războiului de pe Nistru

A mai rămas puțin timp până în 2012, când moldovenii vor comemora, cu tristeţe şi sinceră revoltă, actul de  acum 20 de ani, când sfidând democraţia europeană, mercenari din diverse colţuri ale Rusiei au sosit în Moldova ca să “salveze” socialismul, pentru a restaura apoi fostul  imperiu. Mii de români-moldoveni au fost nevoiți să se refugieze sau au fost expulzaţi.

Pentru ei au urmat ani de ocupaţie teroristă, soldată cu zeci de crime, masacre colective, schingiuiri, arestări, suspendarea drepturilor civile, desfiinţarea presei, a şcolilor, închiderea bisericilor. Un adevărat regim de teroare colectivă, demn de crudele vremuri ale năvălirilor barbare.

Dialogul acesta vine în continuarea altuia, publicat la sfârșitul lui februarie, tratând de fapt despre aceleaşi realităţi dureroase legate de politica separatistă din Transnistria, declarații făcute cu multă obiectivitate, fără ură şi părtinire, dar cu o vehementă francheţe, tot mai ocolită de elita ştiinţifică românească de azi, temătoare de a nu fi catalogată drept „naţionalistă”.

Colonelul (r) dr. Anatol Munteanu face, și în acest interviu dezvăluiri dintre cele mai revelatoare. La mijloc nu se află doar interese de ordin strategic, ci mult mai ascunse, interese de ordin economic, care au dus la tranferarea unei mari părţi din bogăţia Moldovei unor forţe străine oculte, cazuri de trădare a intereselor naţionale puse la cale de o „caracatiţă” cu multe încrengături şi cu multe capete.

Cred că asemenea mărturii sunt necesare pentru că, pe noi, cei maturi sau chiar mai în vârstă, ne ajută să nu uităm iar, dacă nu am cunoscut direct atrocitatea conflictului pînă în cele mai mici amănunte, ne dau ocazia să le cunoaştem măcar aşa, târziu şi indirect. Iar cei mai tineri trebuie şi ei să ştie cum arată lumile acestea, pentru a nu cădea cumva pradă, vreodată, cîntecelor de sirenă.

Cu riscul de a fi mereu incomod, col. (r) dr. Anatol Munteanu ne îndeamnă să cunoaştem adevărul. Mărturiile sale au nerv, te surprind şi te pun în faţa unor întrebări dificile.

Profeție sinistră

– În august 1992, luptele au încetat. Cine a câştigat, cine a pierdut în acest război?

– Au încetat doar pe hârtie. Separatiştii continuă să-şi urzească planurile. Situaţia este la fel de încordată şi după 20 ani. Conflictul continuă, adeverind parcă profeţia sinistră a lui Grigori Maracuţa, care, după întâlnirea preşedinţilor  Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse la Moscova în 1992, a declarat: „Hotărârile adoptate nu vor avea nici un efect, după cum nu au avut nici cele de la întâlnirea de la Istanbul. Noi vom urma calea pe care am   ales-o acum doi ani. Suntem astăzi mai puternici ca niciodată, avem forţele noastre armate şi ne bucurăm de susţinerea unor pături largi ale populaţiei din Rusia şi Ucraina. Prin acţiuni economice vom forţa Moldova să ne recunoască.“

Războiul de Eliberare Naţională din 1992 a fost câştigat de combatanţi, militari, poliţişti şi voluntari dar pierdut de politicieni şi comandanţii militari, în primul rând prin semnarea ruşinoasă a unei „păci” umilitoare. Din păcate, Războiul Moldo-Rus declanşat de Federaţia Rusă pe teritoriul republicii noastre, încheiat de jure, nu s-a încheiat şi de facto. El continuă şi azi.

– Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cauzele pierderii războiului?

– Conflictele din Transnistria (1990-1991), continuarea acestora cu războiul moldo-rus (1992) au fost generate, aşa cum vă spuneam, de refuzul Federaţiei Ruse de a accepta independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova şi unirea cu România. Rusia a anticipat şi s-a pregătit din vreme pentru a contracara aceste evenimente, antrenând activ fosta nomenclatură comunistă şi tehnocraţii de origine rusă din Republică, elementele naţionaliste rusofile şi, desigur, Armata a 14-a. Toate structurile enumerate s-au implicat direct în acţiuni de destabilizare a situaţiei social-politice din ţară şi s-au pregătit pentru lupta armată contra forţelor de poliţie, militarilor şi voluntarilor moldoveni.

În politica Rusiei au primat dintotdeauna interesele geopolitice imperiale; de aici a apărut necesitatea menţinerii „capului de pod“ spre Balcani şi ţările din sud-vestul Europei. Dar graba cu care a pus pe tapet scenariul transnistrean şi găgăuz are la bază succesul repurtat de „fosta colonie R.S.S.M.“, care, într-un timp foarte scurt de la proclamarea independenţei, a fost recunoscută de peste o sută de state ale lumii şi admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Constrânsă de Rusia prin presiuni economice, militare şi diverse planuri de insecuritate, conducerea Republicii Moldova şi, în primul rând, preşedintele Mircea Snegur, a cedat pas cu pas idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând, la 21 decembrie 1991, controversatul Protocol de constituire a C.S.I. De acum înainte, liderii Federaţiei Ruse au făcut tot ce le-au stat în puteri pentru a limita relaţiile şi alianţele economice, culturale şi politice (avantajoase) cu România, cu statele europene şi cu S.U.A.

Rănile sunt încă adânci



– Tot mai multe voci susţin că războiul a fost pierdut din cauza incompetenţei, laşităţii şi trădării celor aflaţi la conducerea Moldovei. Cum comentați aceste afirmații?

– La 20 ani de la război, rănile sunt încă adânci iar conflictul  nesoluţionat. Sute de vieţi, ale celor mai curajoşi tineri s-au risipit, fără rost. Copiii rămaşi orfani de război, îşi visează taţii şi caută să descopere trădatorii care i-au împuşcat din spate. Au dispărut romantismul, credinţa şi patriotismul din noi, le-au luat locul grijile zilnice, tristeţea şi dezamăgirile. Situaţia satelor e tot mai grea, drumurile sunt  proaste, din punct de vedere economic depindem mai mult de Rusia decât de Europa, mulţi dintre moldoveni au plecat în străinătate pentru a avea din ce trăi.

– Dacă tot ştiaţi despre toate acestea, de ce nu i-aţi informat pe superiorii dumneavoastră, de ce nu v-aţi bătut pentru dreptatea combatanţilor moldoveni?

– Greşiţi. M-am luptat pentru drepturile voluntarilor şi ale combatanţilor. Mai mult decât atât, am informat zilnic, la timp, despre situaţia militarilor de pe front. Dar, de cele mai multe ori, nu am fost ascultat. Am avut mai multe întâlniri cu ministrul Securităţii Naţionale, colonel Anatol Plugaru. Planurile şi misiunile erau secretizate. Majoritatea celor care asigurau secretizarea erau cadre ruseşti. O parte dintre ofiţerii operativi au plecat la serviciile din Transnistria şi Federaţia Rusă, pentru salarii mai mari.

Pe generalul Constantin Antoci îl cunoşteam de mai multă vreme, am lucrat împreună la Interne. Deputatul V. Berlinschi, omul de încredere al preşedintelui, jurist şi avocat, un bâlbâit controversat, s-a dovedit a fi un trădător. A contramandat mai multe operaţii militare împotriva separatiştilor. S-a opus şi a anulat planurile de ocupare a oraşelor Dubăsari, Tighina şi Grigoriopol, cele care urmăreau curăţarea acestora de elementele criminale şi de separatiştii înarmaţi. A dezinformat preşedintele despre situaţia din sudul Republicii şi despre Găgăuzia.

În iunie 1992 am ajuns la preşedintele Mircea Snegur. I-am vorbit despre toate acestea, despre situţia de pe front, despre nemulţumirea comandanţilor ţinuţi în tranşee, fără drept la acţiune sau la contraofensivă. Am raportat despre scurgerea de informaţii militare. Am vorbit despre faptul că sunt mobilizaţi tineri care nu au ţinut niciodată o armă în mână. Asta, în timp ce bărbaţii apţi şi operativi nu erau recrutaţi de comisariatele militare pentru că acestea erau conduse de ofiţeri ruşi.

– Cum aţi reuşit să vă întâlniţi cu preşedintele Snegur şi cu alţi demnitari? Este ştiut faptul că nu orice ofiţer putea intra la preşedinte.

– În decembrie 1991, la ordinului primului-ministru de atunci, Valeriu Muravschi, i-am făcut preşedintelui Snegur campanie electorală, la Tighina, Copanca, Chiţcani şi Varniţa, împreună cu un grup de bărbaţi patrioţi  şi curajoşi. A fost o campanie grea. Ni se puneau piedici, populaţia rusofonă şi separatiştii înarmaţi provocau tot felul de confruntări. Am fost atacaţi, am luat bătaie dar i-am adus preşedintelui 25 la sută din procentele necesare pentru integritatea republicii. Eram, deci, cunoscut atât de preşedinte cât şi de oamenii săi.

În august 1992, împreună cu domnul colonel Ion Stratan, şeful Direcţiei de Contrainformaţii a Armatei, preşedintele statului ne-a primit în audienţă. Am discutat despre păstrarea serviciului de contrainformaţii în Armată sau înfiinţarea unui serviciu independent. În loc să fie sprijinit şi înţeles, colonelul Stratan a fost trecut în rezervă, iar eu am fost transferat ca prim-locţiitor la şeful Statului Major al Protecţiei Civile a Armatei. Apoi, am fost dat afară la vârsta de 45 de ani, catalogat ca naţionalist român.

În mai şi iunie 1992, la sediul FPCD din parcul Ştefan cel Mare, am avut întâlniri confidenţiale cu preşedintele partidului, Iurie Roşca. Împreună cu acesta am discutat despre problemele şi situaţiile cu care se confruntă combatanţii de pe frontul din Dubăsari, Coşniţa şi Tighina.

O parte din combatanţii înarmaţi de la Cocieri şi Coşniţa au sosit la Chişinău, la Palatul Parlamentului, cerând demisia preşedintelui Mircea Snegur şi a adjunctului ministrului Armatei, Pavel Creangă. L-am întrebat atunci pe Iurie Roşca de ce nu-şi trimite membrii de partid pe front, să devină şi ei carne de tun pentru separatişti?  Răspunsul lui a fost că aceasta este politica iar Snegur s-a băgat singur în război cu ruşii, aşa încât, lasă-l să să se descurce.

Discuţiile pe tema războiului pe care le-am avut cu primul-ministru Valeriu Muravschi erau scurte şi monotone. Îmi spunea mereu că de războiul cu separatiştii transnistreni se ocupă preşedintele Snegur şi oamenii săi de la Preşedinţie. Guvernul asigură doar logistica şi partea financiară.

În anii 1991-1992 am avut colaborări pe multiple planuri, inclusiv militar, cu autorităţile din România. Am stabilit relaţii de prietenie şi ajutor reciproc cu oficialităţi din judeţele Cluj, Braşov, Ilfov, Galaţi, Iaşi, Vaslui şi Suceava. Preşedintele Ion Iliescu i-a delegat pe generalii Penciug şi Stănculescu de la Ministerul de Interne şi cel al Apărării, să ne sprijine. Au fost trimişi în Republica Moldova specialişti pentru consultanţă şi expertiză. România a trimis numeroase ajutoare umanitare, produse alimentare şi îmbrăcăminte iar celor din zonele de luptă, echipament militar, arme, muniţie şi blindate.

Din iulie 1992, Moscova a cerut autorităţilor din Republica Moldova să înceteze colaborarea economică, militară şi culturală cu România. Această directivă a Kremlinului a fost dusă la îndeplinire de primul-ministru Andrei Sangheli, de preşedintele Mircea Snegru, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin şi alţi demnitari. Scenariul rusesc nu a reuşit, curentul românismului în Moldova fiind mult mai puternic.

Ca-n vremea lui Ștefan cel Mare

– Considerați că este greșeala președintelui Snegur?

– Preşedintele Republicii, Mircea Snegur, clasa politică şi comisiile de conciliere din care făceau parte foştii secretari de partid al CC comunist: deputatul Petru Lucinschi, prim-viceministrul Andrei Sangheli, simpatizaţi de partea rusofilă, nu au reuşit sau nu au dorit să propună soluţii eficiente prin care să ajungă la o victorie politică asupra separatiştilor transnistreni. În condiţii de inferioritate numerică fiind la început, nu s-a ştiut să se câştige timpul necesar pentru constituirea forţelor armate moldoveneşti, pentru înzestrarea forţelor militare şi de poliţie cu armament şi muniţie, pentru a câştiga sprijinul OSCE şi forţelor ONU de menţinere a păcii.

Comandantul Suprem al Forţelor Armate ale Republicii, Mircea Snegur, cunoscând din timp de la serviciile speciale ale Securităţii şi Ministerului de Interne datele privind înfiinţarea armatei separatiste, mişcarea şi redislocarea pe poziţii strategice a unităţilor militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat măsuri operative pentru formarea, în primă instanţă, a trupelor de carabinieri, pentru întărirea şi dotarea cu armament a poliţiei, a celorlalte forţe ale Ministerului de Interne. De asemenea, cu multă întârziere s-a dispus organizarea Armatei Naţionale a Republicii Moldova.

În prima etapă a războiului (2 martie-30 aprilie 1992), Mircea Snegur, conducerea forţelor armate ale R. Moldova, ministrul de Interne, Constantin Antoci, ministrul apărării, Ion Costaş, şeful Statului Major al Forţelor Armate reunite, Pavel Creangă, au avut o atitudine negativistă în ceea ce priveşte dotarea cu tehnică de luptă şi armament a poliţiştilor şi voluntarilor aflaţi pe poziţiile de luptă. La capitolul cel mai elementar, asigurarea cu pistoale şi automate, stăteam lamentabil, totul se făcea cu „ţârâita“, dar nu din sărăcie, ci dintr-o teamă irepresibilă de a „nu deranja“ parcă pe „onorabilii transnistreni“. La un pistol-automat erau doi-trei ostaşi, iar cartuşe se eliberau în cantităţi limitate, astfel ca luptătorii să nu poată întreprinde acţiuni ofensive fără ordinul comandanţilor superiori. Erau unele poziţii de luptă la Cocieri şi Coşniţa unde voluntarii stăteau în faţa inamicului, înarmat până-n dinţi, cu braţele goale sau cel mult cu bâte şi arcuri, ca-n vremea lui Ştefan cel Mare. Refuzul autorităţilor moldoveneşti de a-i înarma pe voluntari era cauzat, oficial, de lipsa de armament şi muniţie, lucru total neadevărat. După protestele luptătorilor de pe front, conducerea Republicii a găsit imediat în depozitele militare tehnică de război, armament şi muniţie. Dar a fost prea târziu.

Comandantul Suprem, Mircea Snegur, şi şeful Statului Major al Forţelor Armate reunite au folosit, din aprilie-mai 1992, tactica „de apărare în tranşee“, numită şi „războiul poziţional“. Acest lucru i-a demoralizat pe comandanţi şi combatanţi chiar de la început, fiind spulberată ideea de victorie asupra inamicului. Consiliul Suprem de Securitate, organul suprem de comandă al Forţelor Armate şi Statul Major nu au asigurat conducerea şi coordonarea Punctelor de Comandă de pe fronturi, nu au elaborat nici un document specific operaţiunilor militare, nu au condus nici o acţiune ofensivă împotriva inamicului. Pe tot parcursul războiului nu a existat o politică militară coerentă.

Președintele Snegur s-a înconjurat de oameni și specialiști aparent importanți, precum generalii Pavel Creangă, Dabija-Karazov, ginerele unui general din armata sovietică, generalul V. Mologhin și colonelul Cociug, din aripa comunistă, Victor Berlinschi, agent KGB și Mosad, colonelul Nicolae Chirtoacă din Securitate și alte „somități”. Toți aceștia ocupau funcții de comandă deși erau foști ofițeri sovietici. Ei nu ezitau să colaboreze cu ofițerii Armatei a 14-a rusă și cu serviciile KGB ale separatiștilor.

La sfârşitul războiului, generalii Nicolae Petrică, Anton Gămurar, Mihai Mămăligă, alţi ofiţeri de pe front au declarat că pe timpul operaţiunilor militare nu au primit de la eşaloanele superioare nici un ordin scris referitor la apărare, ofensivă sau retragere. În această perioadă de importanţă istorică, nimeni, nici   Mircea Snegur, nici şeful Statului Major al Forţelor Armate (generalul Pavel Creangă), nici ministrul apărării (generalul Ion Costaş), nici ministrul de Interne (generalul Constantin Antoci) nu s-au implicat concret în salvgardarea valorilor democraţiei, libertăţii şi suveranităţii Republicii, nu şi-au asumat răspunderea prin acte şi documente privind planificarea acţiunilor de pe front.

De-a curmezișul istoriei

– Opţiunea filorusă a clasei politice din Republica Moldova a fost şi ea o cauză?

– Da, este şi aceasta o cauză. Existenţa în Parlamentul Moldovei din acel timp a unui grup de 1/3 deputaţi, format din agrarieni şi deputaţi ruşi românofobi, care, în loc să pună umărul la soluţionarea crizei, organizau, în mod planificat şi diversionist, diferite confruntări între curentele ideologice, pentru a dezbina Parlamentul, a constituit un obstacol major în identificarea centrului de greutate al interesului naţional şi impunerea unei strategii corespunzătoare.

În felul acesta, tânăra Republică Moldova a fost uşor atrasă într-un război ciudat, nedeclarat, cu separatiştii transnistreni şi Armata a 14-a rusă, care a minat mişcarea de eliberare naţională şi a uzat înainte de vreme energia forţele patriotice şi unioniste, creând reale premise pentru a diviza Republica în teritorii autonome, gata să ceară, aşa cum s-a şi întâmplat, federalizarea ţării. Aceste scenarii n-au coborât din cer, ci au fost pregătite minuţios şi imperativ de serviciile secrete ale Federaţiei Ruse în colaborare cu cozile de topor din conducerea Republicii Moldova. În discursurile sale din Parlament şi şedinţele de guvern din martie 1992, în declaraţiile făcute în presa scrisă şi audiovizuală din 25-28 martie 1992, preşedintele Mircea Snegur a mobilizat populaţia Republicii Moldova contra separatiştilor transnistreni şi Armatei Federaţiei Ruse, dar, ulterior, n-a mai susţinut acest torent de forţe patriotice. Dimpotrivă, a făcut tot ce-a fost posibil pentru a stăvili şuvoiul declanşat, pentru a da (conştient sau inconştient) câştig de cauză rebelilor secesionişti.   În această perioadă, Republica nu era şi nici nu s-a urmărit să fie imediat pregătită de război cu autoproclamata „r.m.n.“.

Consiliul Suprem al Apărării, în frunte cu preşedintele Republicii Moldova, n-a susţinut o politică militară coerentă, n-a dezvoltat o strategie şi o doctrină referitoare la lupta pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, n-a corelat interesele politicii interne cu cele ale politicii externe pentru a primi un sprijin european substanţial în bătălia cu separatiştii.

În perioada 19-24 iunie 1992, în Tighina erau dislocate circa 5.000 de cadre militare, poliţişti, voluntari şi combatanţi din MAN, MI şi Securitatea Republicii Moldova. Cu aceste forţe se putea organiza apărarea temeinică a oraşului, se putea contraataca, se putea da lovitura de graţie duşmanului. Dar aceste unităţi n-au fost bine coordonate de la Punctele de Comandă şi, în primul rând, n-a existat o conducere unică, factor decisiv în obţinerea victoriei. Lipsa conducerii unice nu poate fi imputată decât nivelurilor centrale ale statului, Comandantului Suprem şi Statului Major al Forţelor Armate reunite. În loc să înainteze spre zonele favorizante şi spre podul de pe Nistru, în loc să dezvolte acţiuni ofensive pentru recucerirea poziţiilor pierdute, comandanţii din eşaloanele superioare aveau cea mai mare grijă, conform ordinelor primite de la vârful ierarhiei, să interzică orice dinamică.

Rezistenţa inamicului a fost înfrântă de câteva ori de voluntari şi de Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială a colonelului Gămurar, dar manevrele s-au efectuat pe „cont şi din iniţiativă proprie“, cu toate consecinţele ce puteau decurge, pe timp de război, din asemenea manifestări de voinţă, care pot fi considerate chiar acte de insubordonare!

– Luaţi în calcul şi trădarea, teama de a lua decizii în situaţii deosebite?

– Indiscutabil. Unul dintre cele mai pregnante exemple de incapacitate de luptă a forţelor MAN, de trădare din partea ofiţerilor cu grade şi funcţii superioare, a fost  operaţiunea militară de la Tighina. Aici, armata a suferit o înfrângere zdrobitoare, având pierderi de sute de morţi şi răniţi. În această bătălie, forţele secesioniste au fost susţinute de transportoare blindate, tancuri şi infanteria Armatei 14-a. Din partea moldovenilor, operaţiunea militară a fost condusă de generalul F. Dabija-Kazarov şi de adjunctul ministrului apărării, generalul Pavel Creangă. Practic, pierderea de către Armata Naţională a frontului Varniţa-Tighina, a poziţiilor ocupate de poliţişti şi voluntari, a însemnat începutul irosirii oricărei şanse privind câştigarea războiului transnistrean.

Tânăra armată moldovenească (mai exact – comandanţii din vârful ierarhiei militare) n-a înţeles sau a subestimat lupta de ofensivă, acţiunile de hărţuire a inamicului, incursiunile şi misiunile în spatele frontului. Aceste metode de luptă au fost practicate cu succes, după un sistem organizat, de grupele speciale operative alcătuite din cercetaşi, poliţişti sau „burunduci“. De ce cadrele militare de comandă ale armatei, care au condus direct trupele pe front, îi avem în vedere pe coloneii Anatolie Cociug, Nicolae Petrică, Mihai Mămăligă, nu au susţinut, cu autoritatea funcţiilor, aceste forme de luptă? Neînţelegerile dintre comandanţii din armată s-au răsfrânt direct asupra subordonaţilor. Colonelul Nicolae Petrică era mereu atenţionat de generalul Pavel Creangă atunci când îşi permitea o libertate mai mare de acţiune. „Generalul Creangă mă atenţiona cu severitate ori de câte ori pregăteam şi desfăşuram un atac asupra separatiştilor. Spunea că nu este bine să-i provocăm! De parcă trebuia să umblăm cu mănuşi de catifea cu inamicul, pentru a nu-l supăra! Iar dacă în sector era linişte, generalul Creangă mă întreba de ce stăm cu mâinile în sân! Nu ştiam ce să le mai spun ostaşilor şi comandanţilor din subordine.“ Iar dacă aveam probleme, sau nu puteam lua singur o decizie, generalul Pavel Creangă îmi spunea “Fă ce vrei, descurcă-te” (“Delai şto hoceşi”, el vorbea numai ruseşte). Aceiaşi formulă era folosită şi pentru alte cadre de pe front, niciodată nu-şi asuma nici o responsabilitate.

Această atitudine echivocă a generalilor, incapabili să pregătească şi să conducă o operaţiune de anvergură care să garanteze victoria, a avut o influenţă distructivă asupra moralului şi dispoziţiei de luptă a combatanţilor. Când observi că şefii cei mari dau din colţ în colţ când e vorba de a-şi asuma responsabilitatea, te întrebi dacă mai are vreo noimă să continui activitatea în care eşti implicat. Aşa se explică poate şi fuga de pe poziţii a unor ofiţeri şi soldaţi rezervişti, dezertarea în grupuri de câte 3-5 persoane din rândurile armatei.

Incapacitatea de a conduce pe timp de război, teama de a lua decizii în situaţii deosebite, lipsa de răspundere faţă de soarta propriului popor, faţă de cauza naţională au făcut din generalii moldoveni simpli figuranţi în acest act dramatic în care s-a jucat viitorul Republicii Moldova. Generalii moldoveni şi subalternii lor ştiau bine pentru ce luptă poporul şi credem, că tocmai din acest motiv, s-au aşezat de-a curmezişul istoriei, favorizând inamicul, constituit, de altfel, din foşti colegi şi prieteni din Armata a 14-a rusă, dislocată în Tiraspol.

Trădare și incompetență

– Considerați că deznaționalizarea ofițerilor moldoveni a acționat asupra moralului și situațiilor de luptă în războiul din Transnistria?

– Fără îndoială. Deznaţionalizarea, „formarea omului fără naţionalitate“, aşa-zisul „om sovietic“, a fost una dintre sarcinile de bază ale KGB-ului în lunga noapte comunistă şi în mare parte a fost realizată.     Rusificarea românilor moldoveni loveşte şi astăzi dureros în interesele populaţiei băştinaşe dintre Prut şi Nistru. Politica sovietică imperială şi planurile KGB-iste criminale au dus la declanşarea războaielor civile în Republica Cecenă, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, în Republicile Baltice şi Republica Moldova.

Cadrele militare de conducere ale armatei, fiind educate în sistemul militar comunist sovietic, nu aveau credibilitate în noua orientare democratică a ţării, în Parlament şi în Guvernul Republicii Moldova. Aceşti ofiţeri, subofiţeri şi maiştri militari, mulţi dintre ei prieteni la cataramă cu cadrele militare ruse angajate ca mercenari în gărzile separatiste, n-au dovedit, la modul cel mai categoric, simţul patriotic şi conştiinţa naţională necesare pentru a servi patria, pentru a apăra independenţa şi integritatea Republicii Moldova chiar cu preţul vieţii. În replică, se poate observa cu uşurinţă că forţele unioniste, departe de a fi fost promovate în corpul militar, dimpotrivă, au fost îndepărtate programatic din toate posturile militare sau civile.
Instruirea şi pregătirea militarilor din rezervă nu s-a efectuat după un program riguros, cu aplicaţii şi exerciţii tactice în condiţii asemănătoare câmpului de luptă, care să ducă la formarea, într-un timp scurt, a unor luptători capabili să intre imediat în focul liniei întâi. Militarii rezervişti erau trimişi direct pe poziţiile de luptă, fără nici o zi de instrucţie, unii dintre ei fiind, chiar din primele zile de război, victimele acestui sistem iresponsabil de mobilizare.

Serviciile de cercetare şi contraspionaj militar ale Ministerului Apărării au raportat consecvent conducerii centrale, Comandantului Suprem, despre situaţiile deplorabile de pe front, despre incapacitatea şi pregătirea profesională slabă ale comandanţilor, unităţilor şi subunităţilor militare. De asemenea, serviciile respective au furnizat Marelui Stat Major al Armatei şi Statului Major al Forţelor Armate reunite, informaţii despre unii ofiţeri ruşi din Armata Naţională care transmiteau date în tabăra inamică referitoare la organizarea armatei, componenţa unităţilor şi subunităţilor aflate pe front, înzestrarea cu armament şi muniţie şi mai ales, privind tragerile de artilerie, direcţiile şi ora de declanşare ale unor acţiuni ofensive, despre misiuni în spatele frontului. Dar, măsuri categorice contra spionilor ruşi şi trădătorilor nu s-au luat niciodată. Serviciile Securităţii Naţionale şi ale Ministerului de Interne nu au protejat în mod corespunzător secretele militare şi de stat, operaţiunile militare, personalul, tehnica militară, etc. Convorbirile şi documentele nu erau codificate conform instrucţiunilor în vigoare.

Eşecul forţelor armate moldoveneşti nu a fost cauzat doar de insuficienta dotare cu armament şi muniţii sau de pregătirea precară a combatanţilor recrutaţi. Principala cauză a pierderii războiului o constituie trădarea şi incompetenţa cadrelor militare din eşalonul superior al ministerelor de forță. Numai aşa se explică faptul că inamicul cunoştea în detaliu dislocarea unităţilor şi subunităţilor militare, poziţiile pe linia frontului, dotarea cu tehnică de luptă, cu armament şi muniţie, ba chiar permisiile şi concediile de odihnă ale comandanţilor şi ostaşilor.

– Ce s-a întâmplat cu cei dovediţi că au fost trădători ori incompetenţi?

– Mulţi dintre aceştia, ca într-o piesă de teatru absurd, au fost „răsplătiţi“ cu funcţii mari în ministere şi departamente, au primit grade înainte de termen, ordine şi medalii pentru „merite deosebite, credinţă şi devotament faţă de patrie“! Celor mai apropiaţi şi mai servili faţă de conducerea Republicii le-au fost distribuite gratis apartamente şi vile, terenuri pentru construcţii şi alte privilegii.

Adevăraţii patrioţi şi luptători au căzut pe cîmpurile de luptă. Mulţi  s-au întors acasă răniţi, invalizi pe viaţă, dar, luptători adevăraţi fiind, inima lor continuă să bată în ritmul iubirii de ţară, speranţa lor în unirea cu Patria-Mamă nu s-a stins. Oamenii politici i-au uitat însă pe cei care au luptat cu arma în mână contra rebelilor secesionişti, ei se zbat acum în lipsuri şi mizerie, cu greu îşi mai găsesc un loc de muncă şi, ceea ce este strigător la cer, nu beneficiază de nici un fel de înlesniri, sunt trataţi cu aroganţă şi chiar cu ostilitate de actualele autorităţi ale statului, de funcţionari şi patroni, care le aruncă în faţă cuvinte grele: „Nu noi v-am trimis la război!“.

Iar Rusia, care a instrumentat războiul transnistrean, s-a declarat, cu ipocrizie şi în lehamitea generală, „ţară-garant“, iar în noiembrie 2003 a adus plocon criminalul plan de federalizare! Aşa cum se exprima scriitorul Nicolae Dabija: „…e ca şi cum cineva, care te bate, te tutelează să nu te mai bată şi alţii, ci numai el“! Ceea ce reprezintă o culme a cinismului. Paradoxul situaţiei constă în aceea că, după 21 iulie 1992, preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a emis documente cu privire la scutirea de orice răspundere a participanţilor din trupele „r.m.n“ şi ale Rusiei la acest război. În vreme ce separatiştii continuau să-şi bată joc şi să-i ţină în închisori pe moldovenii care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova. Un exemplu în acest sens este grupul Ilașcu, care în acea perioadă era arestat la Tiraspol. Sabia smirnoviştilor atârnă chiar mai ameninţător asupra capetelor poliţiştilor, militarilor, voluntarilor şi altor oameni care au luptat pentru a-şi apăra casa şi pământul.

Războiul a dus la întărirea poziţiilor strategice ale Rusiei în acest colţ al lumii. Armata a 14-a nu numai că nu a fost retrasă din Transnistria, ci s-a completat cu 6 batalioane noi. Rusia a obţinut de la ONU şi OSCE dreptul de a se comporta cu Republica Moldova cum doreşte. Până în prezent, toate problemele Transnistriei au fost rezolvate de Rusia. Ea finanţează această regiune, ea conduce viaţa militară, politică, economică şi socială. Republica Moldova este blocată, din punct de vedere economic, tot de Rusia. În urma războiului, ţara noastră a rămas tot mai izolată, singură în faţa unei superputeri militare agresive, care încearcă să reînvie vechiul imperiu. ales pentru bătrânii comuniști de la sate.

Vladimir Voronin a accepat şi a promovat alături de el, foşti demnitari comunişti. A contribuit din plin la jefuirea avuţiei Moldovei. Fiul său, Oleg, a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din sud-estul Europei, cu o avere estimată la câteva sute de milioane de dolari. A politizat excesiv Poliţia, Armata şi Securitatea, promovând în diverse funcţii de conducere doar comunişti.

În noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009, forţe ale Poliţiei, au iniţiat, din ordinul generalului Gheorghe Papuc, acţiuni represive împotriva intelectualilor, învăţătorilor şi tinerilor din Chişinău. Au fost reţinuţi sau arestaţi peste 700 de tineri, 106 cetaţeni au fost bătuţi şi torturaţi pentru a da declaraţii false. După acest eveniment, forţele democratice moldoveneşti au cerut demisia lui Voronin din funcţia de preşedinte. Acestui demers i s-au alăturat ţările vecine şi presa intenaţională. Voronin a fost obligat să se retragă temporar de la conducerea Moldovei.

– Ce rol a jucat, în acest război, propaganda adversă?

– Presa scrisă, posturile de radio şi televiziune ruseşti au dezinformat şi au intoxicat continuu, au atacat cu înverşunare Republica Moldova şi România. Cadrele militare şi soldaţii moldoveni erau cunoscuţi doar sub numele de „fascişti români“, „terorişti“, „bandiţi“.

O aventură într-un război fără sens

– După 20 ani de la desfăşurarea evenimentelor, ele nu sunt cunoscute încă în toată întinderea şi profunzimea lor. Ce adevăruri despre războiul din Transnistria au rămas nespuse?

– Probabil că adevarul întreg nu-l vom şti niciodata! Sper însă că vor fi făcute publice, într-o zi, arhivele acelei perioade şi astfel vor ieşi la iveală autorii calvarului prin care a trecut populaţia Republicii Moldova. Şi mai sper că cei vinovaţi, în frunte cu Igor Smirnov, vor compărea, în cele din urmă, în faţa unui Tribunal Internaţional de Justiţie.

Ceea ce ştim cu certitudine este că, printre scopurile declanşării conflictului armat de pe Nistru, s-a numărat şi jaful averii Moldovei – una din cele mai prospere republici ale fostului imperiu rus. Mulţi dintre politicieni sunt implicaţi în dispariţia acestei averi. Chişinăul a dus în acea perioadă o politică stranie, de incapacitate, de corupţie şi, o spun cu toată răspunderea, de trădare împotriva intereselor ţării.

O parte din guvernanţi, inclusiv fostul premier Andrei Sangheli, practica un comerţ dubios cu autorităţile ruse şi separatiste trimiţând în Transnistria cereale, carne, lapte, fructe şi combustibil, în timp ce noi, moldovenii, muream în tranşee.

A fost o aventură într-un război fără sens.

Interviu consemnat de Benone Neagoe

ARENA
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s